Premise:

Pentru a putea adera la Uniunea Europeană a fost nevoie să revizuim Constituția, astfel cum au procedat și celelalte state membre în perioada de preaderare. Așadar, Constituția revizuită în 2003 stipulează la art. 148 alin. (2) că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

De asemenea, deciziile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) au caracter obligatoriu pentru statele membre, automat și pentru instanțele de judecată și pentru Curtea Constituțională, aspect, de altfel, reiterat constant în jurisprudența Curții Constituționale. Caracterul obligatoriu al deciziilor rezultă din rolul CJUE reglementat în Tratatul privind Uniunea Europeană (art. 19 din TUE). CJUE are competența de a analiza compatibilitatea normelor naționale cu cele europene, prin mecanismul acțiunii preliminare (instanțele pot adresa întrebări CJUE cu privire la faptul dacă anumite reglementări naționale determinate contravin sau nu unor norme europene determinate).

Începând cu celebra cauză Costa vs Enel (anul 1964), prin care CJUE a soluționat primul caz de aplicare cu prioritate a normelor de drept european – a Tratatului CEE atunci – față de o lege internă (lege a statului italian), jurisprudența CJUE s-a dezvoltat galopant. Relevanță discuției noastre este cauza Internationale Handelsgesellshaft – din 1970, conform căreia normele de drept european au prioritate și față de dispozițiile constituționale contrare.

Având în vedere aceste premise, CJUE a pronunțat în data de 18 mai 2021 o hotărâre preliminară, obligatorie pentru România, prin care a decis că art. 2 și art. 19 alin. (1) din TUE (care reglementează valorile pe care se întemeiază UE, printre care și statul de drept, respectiv modul de organizare și funcționare a CJUE) și Decizia  Comisiei 2006/928[1] (decizia privind MCV) se opun legii care prevede înființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor în Justiție (SIIJ) în măsura în ar fi îndeplinite niște condiții expres menționate[2], rămânând ca autoritățile naționale să decidă dacă sunt îndeplinite aceste condiții sau nu.

Evident, acest răspuns este dat în primul rând pentru a servi spre aplicare instanței de trimitere care, luând în considerare criteriile menționate de CJUE, are competența de a decide în dosarul cu care a fost învestită dacă sunt îndeplinite aceste garanții, iar în cazul unui răspuns negativ, să lase norma națională privind organizarea și funcționarea SIIJ neaplicabilă în urma contrarietății sale cu art. 2 și art. 19 alin. (1) din TUE și Decizia  Comisiei 2006/928, EXACT precum prevede art. 148 alin. (2) din Constituție. Astfel a procedat imediat ulterior Curtea de Apel Pitești în data de 7 iunie 2021, trimițând un dosar pentru refacerea urmăririi penale nu înapoi la SIIJ, ci la Parchetul General, care a fost competent înainte de înființarea secției speciale.

Cu celeritate, până ca mai multe soluții precum cea pronunțată de Curtea de Apel Pitești să mai fie dezvăluite, Curtea Constituțională a pronunțat în data de 8 iunie 2021 o decizie prin care afirmă expressis verbis în comunicatul de presă afișat pe pagina de internet proprie că garanțiile pentru înființarea SIIJ menționate de CJUE sunt îndeplinite, adăugând un aspect… cu totul surprinzător. Anume că art. 148 din Constituție conferă prioritate dreptului european strict față de normele interne infraconstituționale, adică nu și față de Constituție.

Această afirmație a Curții Constituționale intră în contradicție cu cele decise de CJUE în cauza Internationale Handelsgesellshaft în urmă cu mai bine de 50 de ani, devenită axiomă la nivel european. Ori obligativitatea deciziilor CJUE inclusiv în fața Curții Constituționale a României derivă tocmai din aplicarea art. 148 din Constituție, prin mecanismele menționate în premisele analizei.

Nu în ultimul rând, nu putem să nu remarcăm faptul că CJUE analizează normele privind SIIJ în raport de TUE și de Decizia Comisiei 2006/928 privind MCV, reiterând că judecătorul național poate lăsa neaplicabile normele contrare acestora din dreptul intern, iar Curtea Constituțională face referire în aceeași analiză privind posibilitatea judecătorului național de a lăsa neaplicabile norme din dreptul intern, la rapoartele MCV. Curtea afirmă că acestea nu ar putea intra în contradicție cu o normă națională din moment ce nu au caracter obligatoriu, ci de recomandare, iar art.148 alin. (2) din Constituție face referire doar la prioritatea normelor UE care au caracter obligatoriu.

Pentru a ne lămuri cu privire la această discuție este suficient să observăm că CJUE face referire în decizia sa la TUE și Decizia Comisiei 2006/928 privind MCV, norme obligatorii, exact așa cum prevede art. 148 din Constituție… iar Curtea Constituțională face referire la rapoartele MCV, acte cu totul și cu totul distincte. De ce nu face Curtea Constituțională referire în analiza sa la aceleași norme precum CJUE? Pentru ochii atenți acest aspect poate sugera o tentativă de identificare a unor argumente… acolo unde nu sunt.

[1] de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției;

[2] a fost înființată fără a exista obiective legate de buna administrare a justiției ,,imperative și verificabile”, respectiv dacă înființarea sa nu ar fi însoțită de garanții specifice, are să permită să se înlăture orice risc ca această secție să fie folosită ca instrument de control politic și că această competență specială respectă dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, prezumția de nevinovăție.