I. Obligativitatea fixării cauzelor pe ore și stabilirea cauzelor cu administrare extinsă de probe la finalul listei de ședință

  • Obligativitatea fixării cauzelor pe ore

Este de notorietate faptul că în România încărcătura instanțelor de judecată este foarte ridicată, existând complete care gestionează peste 100 de cauze într-o ședință de judecată, aspect care, din păcate, nu reprezintă o excepție. În contextul unui număr ridicat de cauze în cadrul unei ședințe de judecată, al publicității ședințelor de judecată, al citării părților, martorilor, uneori experților sau altor specialiști, nu mai importă dacă se amână fără discuție cauzele ori se strigă la rând, cât timp sălile de judecată și holurile instanțelor sunt aglomerate.

O practică încetățenită, de citare a tuturor cauzelor la ora de deschidere a ședinței de judecată, din păcate nu a fost înlăturată de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, care prevede la art. 215 alin. (1) că lista ședinței de judecată va cuprinde şi intervalele orare orientative fixate pentru strigarea cauzelor, posibil din pricina unui anumit grad de echivoc al acestei norme juridice.

Aceasta ar fi presupus ca, în situația existenței a 50 de cauze pe lista de judecată, de exemplu 5 să fie fixate de la ora 9:00, 5 de la ora 9:30, 5 de la ora 10:00 etc. În atare condiții, un justițiabil cu cauza fixată la ora 11:00 nu se va deplasa la sediul instanței mai repede de această oră. În cazul în care toate cauzele ar fi fixate pentru ora 9:00, toți justițiabilii, împreună cu avocații, martorii, experții etc. s-ar înghesui la sediul instanței la această oră și ar aglomera sala de judecată pe tot parcursul zilei.

În contextul epidemiologic generat de noul coronavirus, Secția pentru judecători din cadrul CSM a adoptat Hotărârea nr. 191/10.03.2020, prin care recomanda fixarea de ore pentru fiecare cauză în parte, cu scopul evitării aglomerării sălilor de judecată și pentru a se putea aloca o perioadă pentru aerisire și igienizare a sălilor de judecată.

Buna administrare a ședinței de judecată presupune și componenta de gestionare a aglomerației din sala de judecată, iar pe de altă parte, nu este oportun ca participanții la actul de justiție să petreacă ore în șir în sala de judecată așteptând strigarea cauzei lor, crescând gradul de nemulțumire asupra eficienței actului de justiție, în general. Desigur, fixarea unei ore orientative pentru strigarea cauzei nu presupune obligativitatea strigării cauzei exact la acel moment, însă presupune interdicția de strigare a cauzei anterior respectivului moment. Se conferă o minimă previzibilitate și se respectă și principiul proporționalității.

Pentru acest motiv, pentru un plus de claritate asupra imperativității stabilirii de intervalele orare orientative pentru strigarea cauzelor, propune modificarea prevederilor art. 215 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă în sensul menționării expressis verbis a obligativității stabilirii unor intervale orare diferite pe grupe de cauze. Prin utilizarea termenilor ,,obligatorie”, respectiv ,,intervale orare diferite” se înlătură eventualul echivoc care a determinat ca multe complete de judecată din instanțele române să continue, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, fixarea tuturor cauzelor la ora de deschidere a ședinței de judecată.

Modalitatea efectivă de implementare depinde de la caz la caz, în funcție de numărul de cauze aflate pe lista de judecată, de numărul de cauze în care se administrează probațiune, de natura și obiectul cauzelor.

  • Stabilirea cauzelor cu administrare extinsă de probe la finalul listei de ședință

De asemenea, administrarea probațiunii extinse în anumite dosare – de exemplu audierea martorilor, interogatoriile, presupune o durată mai îndelungată, timp în care participanții la actul de justiție din cauzele aflate subsecvent pe lista ședinței de judecată sunt în expectativă, aglomerând inutil sala de judecată. În măsura în care cauzele care presupun administrarea probațiunii extinse ar fi fixate în intervalele orare finale, numărul participanților la actul de justiție aflat în expectativă până la strigarea cauzelor lor ar fi cu mult redus. De asemenea, martorii ar avea o minimă previzibilitate, nepetrecând o zi întreagă în sala de judecată, ci prezentându-se punctual la ora fixată special pentru audierea lor.

De exemplu, în situația existenței a 50 de cauze pe lista de judecată, dacă în cauza nr. 2 s-ar audia 3 martori, participanții de la următoarele 48 de cauze ar petrece extrem de mult timp inutil în sala de judecată. În schimb, dacă din cele 50 de cauze un număr de 10 ar presupune probațiune complexă și ar fi stabilite în intervalele finale ale ședinței de judecată, la momentul administrării probațiunii sala de judecată nu ar fi supraaglomerată, justițiabilii din cele 40 de cauze anterioare părăsind incinta instanței deoarece cauza lor a fost deja strigată și finalizată pentru ziua în cauză.

Propunere pentru ambele ipoteze: modificarea art. 215 alin. (1) și completarea art. 522 alin. (2) din Codul de procedură civilă

,,(1) Pentru fiecare şedinţă de judecată se va întocmi o listă cu procesele ce se dezbat în acea zi, care va fi afişată pe portalul instanţei şi la uşa sălii de şedinţă cu cel puţin o oră înainte de începerea acesteia. Lista va cuprinde şi intervalele orare orientative fixate pentru strigarea cauzelor, fiind obligatorie stabilirea unor intervale orare diferite pe grupe de cauze, respectiv fixarea cauzelor în care se administrează probațiune extinsă în intervalele finale ale ședinței de judecată. Dispoziţiile art. 220 sunt aplicabile.”

Completarea art. 522 alin. (2) din Codul de procedură civilă cu pct. 5:

,,5. când instanța și-a nesocotit obligațiile în alcătuirea listei de ședință.”

II. Modificarea modus operandi în cazul efectuării expertizelor judiciare

În prezent există numeroase nemulțumiri în privința modalității de efectuare a expertizelor judiciare în privința duratei procedurilor. De multe ori se amână foarte multe termene de judecată special pentru efectuarea expertizelor, fără, însă, a se aplica amenzi decât în cazuri exagerate. Problema derivă inclusiv din nemulțumirea experților cu privire la modalitatea de remunerare încazul efectuării expertizelor judiciare, ceea ce face neatractivă înscrierea mai multor experți în lista experților tehnici judiciari în anumite domenii/materii. În cazul domeniilor în care există mai mulți experți judiciari, prin prisma faptului că sunt nemulțumiți de modalitatea de efectuare a plății onorariului lor, nu sunt motivați să procedeze cu celeritate în efectuarea lucrărilor.

Modus operandi de lege lata este următorul: instanța fixează un avans al onorariului expertului/experților, partea îl plătește, se efectuează expertiza cu tot ceea ce presupune, inclusiv cheltuieli de deplasare, citare părți etc., se înregistrează raportul de expertiză, părțile pot formula obiecțiuni, în eventualitatea admiterii obiecțiunilor, expertul/experții trebuie să aducă noi lămuriri și de-abia ulterior instanța pune în vedere părților să plătească diferența onorariului expertului/experților și cheltuielile de efectuare a expertizei, potrivit decontului depus de acesta/aceștia la dosarul cauzei, pus în discuția contradictorie a părților. Toată această procedură presupune încasarea părții mai consistente a onorariului expertului/experților la o perioadă lungă după efectuarea lucrărilor expertizei, ceea ce este neatractiv din punct de vedere financiar și poate duce, psihologic, și trenarea procedurilor/delăsare

În măsura în care s-ar modifica modul de plată al experților astfel încât aceștia să fie remunerați în funcție de celeritatea procedurii, este posibil ca durata procedurii efectuării expertizei să fie redusă într-o proporție care nu este de neglijat. Propun o procedură de întrebare a expertului asupra costului estimat al procedurii și timpul minim necesar efectuării sale, comunicarea acestor informații, punerea în discuția contradictorie a părților, iar după stabilirea costului estimativ prin încheiere, punerea în vedere a părții/părților de efectuare a plății a jumătate din acest cost estimat al expertizei. În situația efectuării expertizei până la termenul fixat de instanță în acest sens, instanța poate încuviința, după ascultarea concluziilor părților, onorariul expertului conform decontului depus la dosarul cauzei, în integralitatea sa. În situația existenței unei amânări, onorariul va fi redus cu 20% (expertul putând formula cerere de reexaminare în cazul existenței unor motive bine întemeiate și absența totală a culpei sale), iar în situația existenței a mai mult de o cerere de amânare, onorariul total datorat expertului va fi cel deja achitat de părți până la acel moment (expertul putând formula cerere de reexaminare în cazul existenței unor motive bine întemeiate și absența totală a culpei sale).

În aceste condiții, experții nu mai trebuie să aștepte o perioadă lungă pentru remunerarea muncii lor, însă existând și consecințe negative directe dacă nu exercită diligențele necesare efectuării expertizei într-un termen rezonabil. S-ar crea premisele pentru ca experții judiciari să fie mai animați și proactivi, ceea ce nu poate decât să aducă un plus procedurii.

O altă variantă ar putea fi amendarea obligatorie la fiecare solicitare de acordare a unui nou termen de judecată începând cu cea de-a doua cerere de amânare formulată de expert – o prezumție simplă de tergiversare, răsturnabilă prin contestarea amenzii de către expert și, evident, admiterea contestației.

III. Plata unei cauțiuni pentru suspendarea efectelor procesului-verbal de constatare a contravenției cu ridicarea dreptului de a conduce

În prezent actele administrative produc efecte chiar dacă sunt contestate în instanță. Pentru suspendarea efectelor lor se formulează cerere distincte în baza art. 14 sau 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Procesele-verbale de constatare a contravenției sunt acte administrative reglementate de un alt alt legislativ – OG nr. 2/2001, care prevede la art. 32 alin. (3) că plângerea contravențională suspendă executarea acestora. În ceea ce privește procesele-verbale de constatare a contravenției, acesta este legea generală, însă de la caz la caz, pot fi reglementate diferitele situații atipice prin legi speciale. De exemplu, este de notorietate că în România șoferii cărora li s-a ridicat permisul de conducere ca urmare a depășirii limitei de viteză formulează plângere contravențională pentru simplul motiv al suspendării efectelor procesului-verbal și a exercitării dreptului de a conduce în toată perioada procesului, care este de obicei destul de lungă chiar și în cazul unui proces de o dificultate extrem de redusă. În această situație, cuantumul extrem de redus al taxei judiciare de timbru (20 de lei), corelativ cu durata îndelungată a procedurilor trebuie contracarate prin măsuri care să îi determine pe cei care cunosc că nu au dreptate în demersul lor de contestare, însă îl inițiază strict pentru a beneficia de permis de conducere încă o perioadă considerabilă de timp.

Aceste măsuri ar putea fi fie majorarea cuantumului taxei judiciare de timbru la un nivel care să nu reprezinte negarea dreptului de acces la justiție, dar și să determine persoanele care ar contesta știind că nu au dreptate, să analizeze ,,rentabilitatea” demersului lor, fie să nu opereze automat suspendarea sancțiunii complementare, ci doar printr-o cerere distinctă, cu plata unei cauțiuni. În măsura în care suspendarea operează și procesul se pierde pe fond, cauțiunea se reține de stat. Nu aș opta pentru majorarea cuantumului taxei judiciare de timbru pentru că în condițiile în care amenda minimă la ipoteza descrisă mai sus ar fi în cuantum de aprox. 1300 lei, o taxă judiciară de timbru de 500 lei, de exemplu, ar putea fi considerată ca fiind disproporționată, iar 500 lei nu reprezintă un cuantum care să determine persoanele care au nevoie de permisul de conducere să nu formuleze plângere contravențională.

În schimb, suspendarea executării procesului-verbal cu plata unei cauțiuni în cuantum de 1000 de lei ar putea determina o schimbare de atitudine în cazul contestatarilor de rea-credință din pricina lipsei de rentabilitate. Persoana care nu solicită și nu obține suspendarea efectelor procesului-verbal de constatare a contravenției, însă în final câștigă procesul definitiv (ceea ce în practică se întâmplă rar) poate obține despăgubiri de la organul constatator – făcând dovada cheltuielilor suportate cu transportul/deplasarea în perioada în care nu a condus, deși ar fi avut dreptul.

Propunere: modificarea art. 118 din OUG nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice