Înainte să fiu deputat am activat timp de 9 ani ca avocat și m-am specializat pe dreptul sănătății. Nu mi-am propus neapărat această specializare, dar ea a venit natural pentru că mi s-au adresat mulți clienți cu reclamații privind erori medicale. Am văzut din practică cum s-ar putea îmbunătăți legislația astfel încât să existe un echilibru între dreptul pacientului de a reclama o greșeală și a primi despăgubiri dacă aceasta se confirmă, pe de-o parte și a nu greva excesiv activitatea personalului medical cu gestionarea plângerilor pentru erori medicale, care devin în ultimii ani din ce în ce mai numeroase, astfel încât acesta să se poată concentra pe practicarea medicinei, pe de altă parte. Trebuie să combatem fenomenul medicinei defensive, adică timorarea medicilor de a mai practica anumite intervenții medicale cu risc mai ridicat de temerea privind reclamațiile de malpraxis medical. Când am devenit deputat, am și trecut la treabă în această privință.
Având în vedere practicarea unei meserii cu un grad ridicat de risc pentru destinatarul activității medicale, pacientul, obligativitatea încheierii unei asigurări de răspundere civilă pentru acte de malpraxis medical de către personalul medical este dincolo de orice discuție. În ultimii ani s-a majorat semnificativ numărul proceselor intentate pentru atragerea răspunderii civile pentru acte de malpraxis medical, ceea ce favorizează dezvoltarea conceptului de medicină defensivă. Contracararea acestui fenomen poate veni din acordarea unei protecții reale personalului medical în cazul comiterii unei erori în activitatea sa, fiind evident că orice persoană care desfășoară o activitate poate comite o eroare la un anumit moment. Însă, cadrul legal în vigoare de lege lata asigură strict obligativitatea încheierii unei asigurări de către personalul medical, nu și eficiența respectivei asigurări. Ori, scopul legii este de protecție în caz de manifestare a riscurilor în activitatea medicală.
Este de notorietate că majoritatea proceselor privind atragerea răspunderii civile pentru acte de malpraxis medical presupun solicitări de plată a unor daune morale pentru suferințele fizice și psihice cauzate pacientului ori aparținătorilor. Pe de altă parte, asigurările de malpraxis ,,standard”, în cvasitotalitatea lor nu acoperă daune morale, ci doar daune materiale. Doar în cazurile rare ale unor persoane cu un grad sporit de diligență sau care au avut experiența unui proces de atragere a răspunderii civile pentru malpraxis și au conștientizat nuanțele de diferență între tipurile de daune solicitate (de exemplu în cazul specialității de obstetrică-ginecologie), asigurătorului îi este solicitată o negociere a poliței de malpraxis prin includerea acoperirii și a daunelor morale, automat, cu creșterea primei de asigurare. În aceste condiții, este evident că încheierea unei polițe de asigurare pentru acte de malpraxis medical care în cvasitotalitatea cazurilor nu are capacitatea de a acoperi solicitările concrete venite în urma unor procese, reprezintă strict o formalitate de îndeplinit anual de către personalul medical, fără a aduce, în final, niciun beneficiu, singurii câștigători fiind, în realitate, firmele de asigurări. Cu siguranță intenția legiuitorului nu a fost aceasta.
Venind în întâmpinarea acestor realități practice, soluția de conferire a unui grad real de protecție asiguraților, adică personalului medical, o reprezintă obligativitatea legală ca polițele de asigurare pentru răspundere civilă pentru acte de malpraxis medical să includă în mod obligatoriu și despăgubirea pentru daune morale. Dincolo de avantajul evident mai sus enumerat, privit atât la nivel individual, cât și la nivel de sistem medical, soluția propusă are dezavantajul creșterii nivelului primei de asigurare. Pentru a atenua acest dezavantaj, proiectul prevede expres obligativitatea de acoperire a daunelor morale ,,cel puțin în parte”, adică nu în mod obligatoriu la nivelul prevăzut pentru daunele materiale. De exemplu, dacă în prezent, pragul minim de asigurare a unui medic care are o specialitate chirurgicală este echivalentul în lei a sumei de 62.000 Euro (potrivit Ordinului președintelui CNAS nr. 346/2006 privind stabilirea limitelor de asigurare pentru furnizorii care intră în relaţii contractuale cu casele de asigurări de sănătate), polița de asigurare ar putea prevedea această limită pentru daune materiale, iar pentru daune morale o sublimită de 10.000 Euro.
Prevederea de praguri minimale ale asigurărilor pentru daune materiale sau morale nu este atributul legislativului, motiv pentru care am stipulat expres că: ,,Nivelul limitelor minime de asigurare pe categorii de furnizori și pe categorii de personal medical, inclusiv cel al daunelor materiale și daunelor morale, se stabileşte prin ordin al ministrului sănătății, cu avizul președintelui CNAS, CMR, CFR, CMSR, OAMMR, OBBC şi al Colegiului Fizioterapeuţilor din România și prin consultarea asociațiilor profesionale din domeniul asigurărilor.”, operând o modificare față de prevederile actuale ale Legii nr. 95/2006, care a însărcinat președintele CNAS cu emiterea acestui ordin.
Soluția propusă, de plasare a acestei atribuții în sarcina ministrului sănătății, este mai corectă deoarece acesta este cel care are competența generală de legiferare infralegală în domeniul medical, pe de-o parte, iar pe de altă parte, selectarea în anul 2006 a competenței președintelui CNAS a avut în vedere doar aspectul că doar furnizorii de servicii medicale aflați în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate sunt obligați legal să încheie o asigurare de răspundere civilă, iar nu toți furnizorii de servicii medicale. Acest argument nu este suficient în sine pentru extiderea competenței președintelui CNAS față de activitatea întregului personal medical. În schimb, ministrul sănătății are competență în ceea ce privește toți furnizorii de servicii medicale, materiale sanitare, aparatură, dispozitive medicale şi medicamente.
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății a prevăzut înființarea în cadrul direcțiilor de sănătate publică a Comisiilor de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis medical pentru a oferi o soluție alternativă adresării instanței de judecată persoanelor care solicită constatarea săvârșirii unui act de malpraxis medical. Înființarea acestor comisii doar a creat birocrație suplimentară, fără ca acestea să își îndeplinească rolul de a ușura rezolvarea solicitărilor de despăgubiri pentru acte de malpraxis reclamate. Pentru acest motiv, propunem desființarea acestor comisii.
O persoană (fie pacient sau aparținător al unui pacient decedat) nemulțumită de un act medical are la dispoziție 4 remedii procedurale: a) o plângere penală (pentru vătămare corporală sau ucidere din culpă) – în cazuri extreme, situație în care am discuta de eventuala atragere a răspunderii penale; b) o plângere disciplinară adresată corpului profesional din care face parte personalul medical reclamat – caz în care am discuta de eventuale sancțiuni disciplinare (avertisment, vot de blam, suspendarea dreptului de a profesa pe o anumită perioadă etc.), dar fără un beneficiu direct asupra persoanei care reclamă; c) o acțiune civilă în instanță pentru repararea prejudiciului cauzat, remediul cu capacitatea reală de a se solda cu repararea eventualului prejudiciu și d) o cerere adresată Comisiei din cadrul Direcției de Sănătate Publică pentru constatarea existenței sau nu a unui caz de malpraxis medical – procedura a cărei desființare este vizată prin prezenta inițiativă legislativă.
Potrivit dispozițiilor art. 683 din Legea nr. 95/2006, Comisia doar stabilește dacă în cauză a existat sau nu un caz de malpraxis medical, ceea ce presupune pentru persoana care a formulat reclamație, în situația unei decizii în sensul existenței unui caz de malpraxis medical, necesitatea formulării unei acțiuni subsecvente în instanță pentru obținerea despăgubirilor. Cu alte cuvinte, în loc de a simplifica lucrurile pentru persoanele care doresc atragerea răspunderii civile pentru acte de malpraxis medical, această procedură le complică. Alte neajunsuri care justifică desființarea Comisiei sunt: derularea procedurii în fața Comisiei fără a exista contradictorialitate (spre deosebire de derularea aceleiași proceduri direct în fața instanței de judecată), aleatoriul stabilirii cuantumului onorariului datorat expertului/experților care întocmește/întocmesc raportul și inexistența pârghiilor de contestare a sa.
Nu se poate identifica niciun avantaj pentru persoanele care formulează aceste reclamații în fața Comisiei, iar nu direct în fața instanței. Nici măcar scutirea de la plata taxei judiciare de timbru nu este un argument deoarece cuantumul taxei judiciare de timbru pentru un petit de constatare a săvârșirii unui act de malpraxis medical (echivalentul obiectului de activitate al Comisiei) este în cuantum de 20 de lei (potrivit art. 27 din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru), iar plata expertizelor efectuate de către serviciul de medicină legal competent este suportată de către Ministerul Justiției (potrivit art. 8 alin. (1) lit. a) din OG nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală), cât timp plata onorariului expertului/experților care efectuează raportul în cadrul procedurii în fața Comisiei se suportă integral de către persoana care a formulat reclamația.
Nu în ultimul rând, potrivit datelor furnizate în mai 2022 de către Ministerul Sănătății, s-au înregistrat în anul 2019 doar 165 de sesizări în fața comisiilor din cadrul direcțiilor de sănătate publică la nivelul întregii țări (dintre care în 14 s-a constatat existența unui caz de malpraxis și în 2 au existat înțelegeri amiabile), 137 de sesizări în anul 2020 (dintre care în 11 s-a constatat existența unui caz de malpraxis și în 3 au existat înțelegeri amiabile) și 191 în anul 2021 (dintre care în 17 s-a constatat existența unui caz de malpraxis, fără înțelegeri amiabile între părți). Raportat la un număr de 41 de comisii din cadrul direcțiilor de sănătate publică, media cazurilor înregistrate ar fi de 4 per comisie în 2019, 3 cazuri per comisie în 2020 și aproape 5 cazuri per comisie în 2021. Nu se poate justifica existența și funcționalitatea unei comisii în cadrul direcției de sănătate publică pentru 3, 4 sau 5 cazuri pe an.
Inițiativa legislativă nu are impact bugetar. Dimpotrivă, ajută la o mai bună funcționare a direcțiilor de sănătate publică, inclusiv din punct de vedere al gestiunii resurselor umane și financiare.
În ceea ce privește răspunderea civilă pentru acte de malpraxis medical, legislația noastră necesită o reformă substanțială, care să reflecte în același timp atât necesitatea de contracarare a fenomenului medicinei defensive (timorarea medicilor din pricina potențialelor acuze de malpraxis medical în cazul procedurilor mai complexe, cu riscuri mai ridicate, motiv pentru care pur și simplu nu își mai asumă de plano efectuarea unor intervenții medicale), cât și asigurarea reală a dreptului persoanei care se consideră vătămată printr-un act de malpraxis medical de a utiliza eficient un mijloc de aflare a adevărului și de recuperare a daunei, în măsura în care plângerea sa se dovedește a fi întemeiată.
În acest sens, prin prezenta inițiativă legislativă propunem modificarea regulilor de procedură în ceea ce privește acțiunile în răspundere civilă delictuală în sensul chemării în judecată a furnizorului de servicii medicale și a asigurătorului său, prin acțiune directă, iar nu a personalului medical vizat, care poate interveni în procedură și să furnizeze toate elementele necesare în apărare, dacă dorește, nefiind, însă, obligat să o facă și care rămâne răspunzător dacă se dovedește actul de malpraxis medical imputat, însă în raport juridic direct cu furnizorul de servicii medicale, iar nu cu pacientul.
Modificarea regulilor de atragere a răspunderii civile pentru acte de malpraxis medical:
Legislația atragerii răspunderii pentru actele de malpraxis medical ar trebui să fie concepută de așa natură încât să asigure atingerea scopului său în mod echitabil față de persoana prejudiciată (pacientul sau aparținătorii acestuia), însă pe de altă parte să nu bulverseze sistemul medical, în sensul alimentării constante a conceptului de medicină defensivă. Aceasta deoarece manifestarea medicinei defensive are efecte negative în final tot asupra populației, asupra pacienților, care ar fi lipsiți de anumite tratamente, intervenții, proceduri din lipsa de asumare a medicilor, afectați de timorarea specifică răspunderii pentru acte de malpraxis medical. Asistăm la înmulțirea considerabilă a numărului de procese privind acuzații de malpraxis medical în ultimii ani, jurisprudența dezvoltându-se corespunzător și apărând volume de culegeri de spețe din practica judiciară. De regulă, pacienții sau aparținătorii au chemat în judecată direct medicul pentru a îi solicita daune. În majoritatea cazurilor s-a constatat că nu au fost săvârșite acte de malpraxis medical. Neajunsul acestui sistem îl reprezintă, fără îndoială, stresul cauzat personalului medical la parcurgerea acestei proceduri judiciare, ridicând întrebarea dacă ar putea fi identificat un sistem mai bun de atragere a răspunderii, care să nu diminueze din garanțiile reclamanților.
Procedura din prezent:
Conform legislației în vigoare, persoana care se consideră prejudiciată poate chema în judecată personalul medical al cărui act de malpraxis medical îl reclamă ori furnizorul de servicii medicale, care răspunde în solidar cu acesta ori, desigur, pe amândoi. Le revine pârâților dreptul de a chema în garanție societatea de asigurări la care au încheiată polița de asigurare în situația în care doresc ca la finalul procesului, în măsura în care se va constata că într-adevăr s-a săvârșit un act de malpraxis medical, să existe un titlu executoriu și împotriva asigurătorului. Reclamantul nu poate chema direct în judecată societatea de asigurări cu care a încheiat personalul medical reclamat, neexistând o acțiune directă în acest sens. Dacă pacientul a chemat în judecată medicul, iar acesta nu a formulat cerere de chemare în garanție a asigurătorului său, în măsura în care acțiunea va fi admisă definitiv, iar asigurătorul va refuza o plată voluntară, pacientul trebuie să execute silit medicul pentru recuperarea prejudiciului său (dacă medicul nu plătește voluntar), iar medicul va trebui să cheme în judecată societatea de asigurări pentru a o obliga să onoreze contractul.
Există, însă, și scenariul în care pacientul cheamă în judecată furnizorul de servicii medicale, care răspunde în solidar cu personalul medical pentru fapta acestuia din urmă. În măsura în care acțiunea este admisă definitiv, revine furnizorului de servicii medicale obligația de a își recupera prejudiciul de la personalul medical în culpă, respectiv de la asigurătorul acestuia, pentru partea acoperită de contract. Această ultimă ipoteză, posibilă potrivit legislației în vigoare, însă extrem de rar utilizată în practică, propunem să devină regula în materie. În primul rând are avantajul diminuării considerabile a elementelor subiective legate de persoana medicului din moment ce raportul juridic procesual ar fi între pacient și furnizorul de servicii medicale, persoană juridică. Impulsul de chemare în judecată a medicului X pentru că, pe fondul unei nemulțumiri legate de conduita sa, se poate extrapola o suspiciune de malpraxis, ar fi mult diminuat dacă cel chemat în judecată ar fi spitalul, iar nu medicul in personam propriam. Pe de altă parte, se poate trasa o paralelă cu un funcționar care lucrează într-o instituție publică și e responsabil pentru emiterea unui act nelegal. Chemată în judecată pentru anularea actelor este în principal instituția publică, nu funcționarul responsabil. Desigur, nu are semnificația degrevării de răspunderea sa, ci doar că aceasta va fi analizată ulterior.
În al 2-lea rând, are avantajul existenței unei proceduri în raport direct cu personalul medical doar într-o eventuală a 2-a etapă, doar în cazul în care se constată că într-adevăr s-a săvârșit un act de malpraxis medical. Astfel, pentru toate acele cazuri în care se constată că nu există un act de malpraxis medical, personalul medical, nefiind împrocesuat de la început, evită doza de stres inerentă unor proceduri judiciare și este vizat direct doar în situația în care într-adevăr s-a constatat a exista o culpă medicală.
Procedura propusă:
Procedura vizează 2 posibile etape:
- etapa 1 – raport juridic pacient/aparținător (reclamant, în general) și furnizorul de servicii medicale cu personalitate juridică, respectiv asigurătorul său
- etapa 2 – doar în cazul admiterii definitive a acțiunii de malpraxis medical din etapa 1, raport juridic subsecvent între furnizorul de servicii medicale și personalul medical, respectiv între asigurătorii acestora.
Acest mecanism are înrâurire și asupra etapelor prelitigioase, de negociere, motiv pentru care a fost modificat și art. 673 în mod corespunzător. De asemenea, procedura fiind de o complexitate mai ridicată, se impune ca prima instanță să fie tribunalul, iar nu judecătoria, precum în prezent, cu cale de atac la curtea de apel. Nu în ultimul rând, personalul medical angajat și cel colaborator are tratament identic în lumina prevederilor propuse, tranșându-se disputele jurisprudențiale în acest sens, pe de-o parte, iar pe de altă parte, din punct de vedere al reclamantului importă raportul juridic pe care el l-a încheiat cu furnizorul de servicii medicale, fără să existe pentru acesta o diferență între situația în care a fost tratat de personal medical angajat sau colaborator și fiind absurd să i se solicite investigații în acest sens astfel încât să cunoască cum să își prefigureze acțiunea în instanță.
Etapa 1: Persoana interesată poate chema în judecată doar furnizorul de servicii medicale cu personalitate juridică pentru actul de malpraxis medical reclamat față de personalul angajat sau colaborator al furnizorului cu care persoana a intrat în raporturi juridice. Doar în cazul în care furnizorul de servicii medicale nu are personalitate juridică (ex: un cabinet de medicină de familie) ori personalul medical nu a acționat în numele unui furnizor de servicii medicale (ex: un medic consultă voluntar un pacient în afara programului său de lucru, în nume propriu), acesta poate sta în proces în calitate de pârât.
În măsura în care a fost chemat în judecată personalul medical direct, instanța va împrocesua din oficiu în calitate de pârât furnizorul de servicii medicale și asigurătorul acestuia, admițând excepția calității procesuale pasive a personalului medical. Desigur, unele persoane vor cunoaște cu minime diligențe cine este asigurătorul, nominalizându-l din cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar alte persoane nu. Însă, existând obligația depunerii poliței de asigurare odată cu întâmpinarea, există toate premisele împrocesuării societății de asigurări la un moment procesual imediat ulterior. Rolul implicării directe a asigurătorului în proces vizează evitarea prelungirii procedurii în cazul omisiunii chemării sale în garanție și obligarea din prima etapă a procedurii a asigurătorului la plata prejudiciului direct față de reclamant. În realitate reprezintă legiferarea unei acțiuni directe, cu scopul de protejare a reclamantului-pacient, asigurătorii fiind, de regulă, solvabili.
Personalul medical al cărui act de malpraxis medical este reclamat poate interveni în proces, formulând o cerere de intervenție accesorie, de sprijinire a poziției furnizorului de servicii medicale, caz în care i se oferă toate garanțiile astfel încât să își poată apăra conduita dacă dorește: poate formula cale de atac dacă furnizorul de servicii medicale nu dorește să o facă, iar interogatoriul furnizorului de servicii medicale se administrează prin intermediul personalului medical al cărui act de malpraxis medical a fost reclamat. Pentru a se asigura efectivitatea acestor garanții, în măsura în care furnizorul de servicii medicale nu își aduce la îndeplinire obligația de informare asupra existenței litigiului, acesta pierde dreptul de regres împotriva personalului medical, în măsura în care se constată prin hotărâre definitivă că a avut loc un act de malpraxis medical. În situația în care personalul medical nu dorește implicare procesuală, singura sa implicare obligatorie în etapa 1 reprezintă administrarea interogatoriului în modalitatea mai sus menționată.
Etapa 1 se finalizează cu o hotărâre definitivă în raportul juridic reclamant – furnizor de servicii medicale și asigurătorul său. Dacă în mod definitiv s-a constatat că nu există un act de malpraxis medical, procedura se oprește aici și nu urmează vreo altă etapă. Dacă prin hotărâre definitivă se constată că există un act de malpraxis medical și reclamantul primește daune materiale și/sau morale, obligat direct prin intermediul hotărârii judecătorești este asigurătorul și doar în subsidiar, în măsura în care asigurarea nu prevede sau nu este suficient de acoperitoare față de cuantumul prejudiciului decis de instanță, și furnizorul de servicii medicale va fi obligat direct la plata daunelor față de reclamant și doar pentru partea care excede asigurării. În etapa 1 reclamantul (de regulă pacientul sau aparținătorii săi) își atinge scopul în cazul admiterii acțiunii – obținând un titlu executoriu raportat la prejudiciul său. Reclamantul nu mai are vreun rol în etapa a 2-a.
Etapa 2: Asigurătorul furnizorului de servicii medicale va intra în discuții directe cu asigurătorul personalului medical identificat a fi în culpă, potrivit hotărârii judecătorești definitive, pentru recuperarea prejudiciului său. Identic, furnizorul de servicii medicale, dacă a fost obligat la plata unei părți din prejudiciu, intră în discuții cu asigurătorul personalului medical responsabil. Dacă polița de asigurare de malpraxis nu acoperă întreg prejudiciul, discuțiile se poartă și cu personalul medical răspunzător. Dacă situația nu este soluționată amiabil, prin plată voluntară, etapa a 2-a implică o acțiune în regres între persoanele obligate în etapa 1 la plata daunelor către reclamant (pacient/aparținători, etc.) și asigurătorul personalului medical răspunzător și, ultima ratio, exclusiv dacă polița de asigurare nu acoperă sau nu acoperă complet prejudiciul, chemat în judecată este și personalul medical in personam propriam. Acesta poate fi obligat prin hotărâre judecătorească exclusiv la plata sumelor care exced asigurării.
Și de această dată discutăm de o acțiune directă în raport cu asigurătorul personalului medical, scopul fiind de a simplifica etapele și de a avea titlu executoriu direct împotriva persoanelor cu probabilitate de solvabilitate mai ridicată, adică societățile de asigurări. De altfel, rolul lor este tocmai să acopere prejudiciul în cazul manifestării unei erori. Personalul medical va putea fi obligat, prin hotărâre judecătorească definitivă, doar la plata sumelor care exced asigurării contractate de acesta.
—–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
În concluzie, modificările propuse propun o nouă viziune în abordarea răspunderii civile pentru actele de malpraxis medical, cu beneficii atât pentru persoanele prejudiciate, care și-ar vedea satisfăcut interesul – acela de își recupera prejudiciul cât mai rapid, cât și întregului sistem medical, prin combaterea conceptului de medicină defensivă.
Impactul bugetar direct nu poate fi estimat, existând o creștere a costurilor furnizorilor de servicii medicale – unități de stat, cu asigurările. Pe de altă parte, există și posibilitatea reducerii numărului de cazuri de malpraxis medical deduse judecății (prin eliminarea chemării în judecată direct a personalului medical, componenta exclusiv emoțională fiind, cel puțin parțial, diminuată), ceea ce ar duce la degrevarea instanțelor de judecată, cu reducerea, automat a costurilor în acest sens. În marile centre universitare este posibil să fie nevoie de suplimentarea personalului TESA în unitățile sanitare – consilieri juridici pentru a face față numărului de cereri de chemare în judecată ori spitalul poate externaliza serviciile juridice pentru cazurile mai complexe.
Urmărește-mi activitatea pe rețelele de socializare:
