Înainte să fiu deputat am activat timp de 9 ani ca avocat și m-am specializat pe dreptul sănătății. Nu mi-am propus neapărat această specializare, dar ea a venit natural pentru că mi s-au adresat mulți clienți cu reclamații privind erori medicale. Am văzut din practică cum s-ar putea îmbunătăți legislația astfel încât să existe un echilibru între dreptul pacientului de a reclama o greșeală și a primi despăgubiri dacă aceasta se confirmă, pe de-o parte și a nu greva excesiv activitatea personalului medical cu gestionarea plângerilor pentru erori medicale, care devin în ultimii ani din ce în ce mai numeroase, astfel încât acesta să se poată concentra pe practicarea medicinei, pe de altă parte. Trebuie să combatem fenomenul medicinei defensive, adică timorarea medicilor de a mai practica anumite intervenții medicale cu risc mai ridicat de temerea privind reclamațiile de malpraxis medical. Când am devenit deputat, am și trecut la treabă în această privință.
Având în vedere practicarea unei meserii cu un grad ridicat de risc pentru destinatarul activității medicale, pacientul, obligativitatea încheierii unei asigurări de răspundere civilă pentru acte de malpraxis medical de către personalul medical este dincolo de orice discuție. În ultimii ani s-a majorat semnificativ numărul proceselor intentate pentru atragerea răspunderii civile pentru acte de malpraxis medical, ceea ce favorizează dezvoltarea conceptului de medicină defensivă. Contracararea acestui fenomen poate veni din acordarea unei protecții reale personalului medical în cazul comiterii unei erori în activitatea sa, fiind evident că orice persoană care desfășoară o activitate poate comite o eroare la un anumit moment. Însă, cadrul legal în vigoare de lege lata asigură strict obligativitatea încheierii unei asigurări de către personalul medical, nu și eficiența respectivei asigurări. Ori, scopul legii este de protecție în caz de manifestare a riscurilor în activitatea medicală.
Este de notorietate că majoritatea proceselor privind atragerea răspunderii civile pentru acte de malpraxis medical presupun solicitări de plată a unor daune morale pentru suferințele fizice și psihice cauzate pacientului ori aparținătorilor. Pe de altă parte, asigurările de malpraxis ,,standard”, în cvasitotalitatea lor nu acoperă daune morale, ci doar daune materiale. Doar în cazurile rare ale unor persoane cu un grad sporit de diligență sau care au avut experiența unui proces de atragere a răspunderii civile pentru malpraxis și au conștientizat nuanțele de diferență între tipurile de daune solicitate (de exemplu în cazul specialității de obstetrică-ginecologie), asigurătorului îi este solicitată o negociere a poliței de malpraxis prin includerea acoperirii și a daunelor morale, automat, cu creșterea primei de asigurare. În aceste condiții, este evident că încheierea unei polițe de asigurare pentru acte de malpraxis medical care în cvasitotalitatea cazurilor nu are capacitatea de a acoperi solicitările concrete venite în urma unor procese, reprezintă strict o formalitate de îndeplinit anual de către personalul medical, fără a aduce, în final, niciun beneficiu, singurii câștigători fiind, în realitate, firmele de asigurări. Cu siguranță intenția legiuitorului nu a fost aceasta.
Venind în întâmpinarea acestor realități practice, soluția de conferire a unui grad real de protecție asiguraților, adică personalului medical, o reprezintă obligativitatea legală ca polițele de asigurare pentru răspundere civilă pentru acte de malpraxis medical să includă în mod obligatoriu și despăgubirea pentru daune morale. Dincolo de avantajul evident mai sus enumerat, privit atât la nivel individual, cât și la nivel de sistem medical, soluția propusă are dezavantajul creșterii nivelului primei de asigurare. Pentru a atenua acest dezavantaj, proiectul prevede expres obligativitatea de acoperire a daunelor morale ,,cel puțin în parte”, adică nu în mod obligatoriu la nivelul prevăzut pentru daunele materiale. De exemplu, dacă în prezent, pragul minim de asigurare a unui medic care are o specialitate chirurgicală este echivalentul în lei a sumei de 62.000 Euro (potrivit Ordinului președintelui CNAS nr. 346/2006 privind stabilirea limitelor de asigurare pentru furnizorii care intră în relaţii contractuale cu casele de asigurări de sănătate), polița de asigurare ar putea prevedea această limită pentru daune materiale, iar pentru daune morale o sublimită de 10.000 Euro.
Prevederea de praguri minimale ale asigurărilor pentru daune materiale sau morale nu este atributul legislativului, motiv pentru care am stipulat expres că: ,,Nivelul limitelor minime de asigurare pe categorii de furnizori și pe categorii de personal medical, inclusiv cel al daunelor materiale și daunelor morale, se stabileşte prin ordin al ministrului sănătății, cu avizul președintelui CNAS, CMR, CFR, CMSR, OAMMR, OBBC şi al Colegiului Fizioterapeuţilor din România și prin consultarea asociațiilor profesionale din domeniul asigurărilor.”, operând o modificare față de prevederile actuale ale Legii nr. 95/2006, care a însărcinat președintele CNAS cu emiterea acestui ordin.
Soluția propusă, de plasare a acestei atribuții în sarcina ministrului sănătății, este mai corectă deoarece acesta este cel care are competența generală de legiferare infralegală în domeniul medical, pe de-o parte, iar pe de altă parte, selectarea în anul 2006 a competenței președintelui CNAS a avut în vedere doar aspectul că doar furnizorii de servicii medicale aflați în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate sunt obligați legal să încheie o asigurare de răspundere civilă, iar nu toți furnizorii de servicii medicale. Acest argument nu este suficient în sine pentru extiderea competenței președintelui CNAS față de activitatea întregului personal medical. În schimb, ministrul sănătății are competență în ceea ce privește toți furnizorii de servicii medicale, materiale sanitare, aparatură, dispozitive medicale şi medicamente.
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății a prevăzut înființarea în cadrul direcțiilor de sănătate publică a Comisiilor de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis medical pentru a oferi o soluție alternativă adresării instanței de judecată persoanelor care solicită constatarea săvârșirii unui act de malpraxis medical. Înființarea acestor comisii doar a creat birocrație suplimentară, fără ca acestea să își îndeplinească rolul de a ușura rezolvarea solicitărilor de despăgubiri pentru acte de malpraxis reclamate. Pentru acest motiv, propunem desființarea acestor comisii.
O persoană (fie pacient sau aparținător al unui pacient decedat) nemulțumită de un act medical are la dispoziție 4 remedii procedurale: a) o plângere penală (pentru vătămare corporală sau ucidere din culpă) – în cazuri extreme, situație în care am discuta de eventuala atragere a răspunderii penale; b) o plângere disciplinară adresată corpului profesional din care face parte personalul medical reclamat – caz în care am discuta de eventuale sancțiuni disciplinare (avertisment, vot de blam, suspendarea dreptului de a profesa pe o anumită perioadă etc.), dar fără un beneficiu direct asupra persoanei care reclamă; c) o acțiune civilă în instanță pentru repararea prejudiciului cauzat, remediul cu capacitatea reală de a se solda cu repararea eventualului prejudiciu și d) o cerere adresată Comisiei din cadrul Direcției de Sănătate Publică pentru constatarea existenței sau nu a unui caz de malpraxis medical – procedura a cărei desființare este vizată prin prezenta inițiativă legislativă.
Potrivit dispozițiilor art. 683 din Legea nr. 95/2006, Comisia doar stabilește dacă în cauză a existat sau nu un caz de malpraxis medical, ceea ce presupune pentru persoana care a formulat reclamație, în situația unei decizii în sensul existenței unui caz de malpraxis medical, necesitatea formulării unei acțiuni subsecvente în instanță pentru obținerea despăgubirilor. Cu alte cuvinte, în loc de a simplifica lucrurile pentru persoanele care doresc atragerea răspunderii civile pentru acte de malpraxis medical, această procedură le complică. Alte neajunsuri care justifică desființarea Comisiei sunt: derularea procedurii în fața Comisiei fără a exista contradictorialitate (spre deosebire de derularea aceleiași proceduri direct în fața instanței de judecată), aleatoriul stabilirii cuantumului onorariului datorat expertului/experților care întocmește/întocmesc raportul și inexistența pârghiilor de contestare a sa.
Nu se poate identifica niciun avantaj pentru persoanele care formulează aceste reclamații în fața Comisiei, iar nu direct în fața instanței. Nici măcar scutirea de la plata taxei judiciare de timbru nu este un argument deoarece cuantumul taxei judiciare de timbru pentru un petit de constatare a săvârșirii unui act de malpraxis medical (echivalentul obiectului de activitate al Comisiei) este în cuantum de 20 de lei (potrivit art. 27 din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru), iar plata expertizelor efectuate de către serviciul de medicină legal competent este suportată de către Ministerul Justiției (potrivit art. 8 alin. (1) lit. a) din OG nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală), cât timp plata onorariului expertului/experților care efectuează raportul în cadrul procedurii în fața Comisiei se suportă integral de către persoana care a formulat reclamația.
Nu în ultimul rând, potrivit datelor furnizate în mai 2022 de către Ministerul Sănătății, s-au înregistrat în anul 2019 doar 165 de sesizări în fața comisiilor din cadrul direcțiilor de sănătate publică la nivelul întregii țări (dintre care în 14 s-a constatat existența unui caz de malpraxis și în 2 au existat înțelegeri amiabile), 137 de sesizări în anul 2020 (dintre care în 11 s-a constatat existența unui caz de malpraxis și în 3 au existat înțelegeri amiabile) și 191 în anul 2021 (dintre care în 17 s-a constatat existența unui caz de malpraxis, fără înțelegeri amiabile între părți). Raportat la un număr de 41 de comisii din cadrul direcțiilor de sănătate publică, media cazurilor înregistrate ar fi de 4 per comisie în 2019, 3 cazuri per comisie în 2020 și aproape 5 cazuri per comisie în 2021. Nu se poate justifica existența și funcționalitatea unei comisii în cadrul direcției de sănătate publică pentru 3, 4 sau 5 cazuri pe an.
Inițiativa legislativă nu are impact bugetar. Dimpotrivă, ajută la o mai bună funcționare a direcțiilor de sănătate publică, inclusiv din punct de vedere al gestiunii resurselor umane și financiare.
Proiectul se află în lucru. Acesta prevede modificarea modului în care un caz de malpraxis medical ajunge în instanță prin obligativitatea chemării în judecată doar a spitalului (furnizorul de servicii medicale) și exclusiv dacă există o hotărâre definitivă prin care se constată că a existat cu adevărat o greșeală medicală, vor fi începute proceduri și împotriva medicului (personalului medical în general).
Urmărește-mi activitatea pe rețelele de socializare:
